Boala – lucrare a purtării de grijă dumnezeieşti

Boala – lucrare a purtării de grijă dumnezeieşti

Sănătatea şi boala sunt mijloace de mântuire aflate in mâinile si purtării de grijă pentru noi a lui Dumnezeu, atunci când oamenii se folosesc atât de una, cât şi de cealaltă in duhul credinţei… Ele duc insă la pierzare atunci când oamenii se folosesc de ele in chip samavolnic. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Conştientizarea de către om a insemnătăţii duhovniceşti pe care o poartă boala sa era considerată de către Sfinţii Părinţi drept unul dintre cele mai importante obiective şi una dintre condiţiile insănătoşirii. Din păcate, diverse cauze fac ca sensul duhovnicesc al bolii sa rămână in afara cercetărilor ştiinţifice tradiţionale. Acestea acorda, pe bună dreptate, o mare atenţie aspectelor psihologice, sociale, etico-deontologice s.a.m.d., dar scapă din vedere ceea ce am putea numi aspectul duhovnicesc (teologic) al bolii. In scrierile lor, Sfinţii Părinţi urmăresc trairile duhovniceşti de profunzime pe care le incearcă omul in diferitele stadii ale bolii. Autorii ortodocşi fac o analiză psihologică subtilă, pun evidenţă in mod strălucit complexele legităţi ale lumii lăuntrice, concursurile de imprejurări exterioare şi de motive interioare (Ansamblul fenomenelor psihice emoţionale, intelectuale şi volitive legate de conştientizarea, trăirea bolii şi atitudinea faţă de ea se numeşte tablou intefior ai bolii (TIB). Diversele judecăţi şi concluzii, conflictul motivaţional, luarea deciziilor de a acţiona intr-un anurnit fel cu privire la boală — toate acestea şi multe altele intră în TIB. El se formează în orice suferinţă somatică şi psihică, indiferent că este vorba de o boală episodică, nerepetată, sau de o patologie cronică gravă. Intr-o măsură sau alta, toate puterile sufleteşti se „comută” asupra suferinţei şi se focalizează in TIB — n.a. ) care sunt insesizabile pentru o privire dinafară. Meditand la sensul bolilor, distingem câteva momente cheie.

1. Situaţie crucială

Domnul foloseşte intotdeauna boala ca pe o unealtă a purtării Sale de grijă: pentru a pedepsi (v. I Corinteni 11, 27-30), pentru a indrepta (v. I Corinteni 5, 1-5), pentru a face „profilaxia” păcatului (v. II Corinteni 12, 7-10), pentru a pune la incercare credinţa şi devotamentul (v. Iov 2, 1-13) ş.a.m.d. Uneori, boala nu-i legată in mod direct de păcate, ci e trimisă ca să se arate lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 1-3), şi, de asemenea, uneori este nu spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca să Se proslăvească prin ea Fiul lui Dumnezeu (Ioan 11, 4). şi, in fine, Biblia vorbeşte despre suferinţele răscumpărătoare de pe cruce ale lui Hristos, care sunt aparte: … Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere… Prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Isaia 53, 4-5).

Când omul nu cârteşte, ci mulţumeşte lui Dumnezeu pentru suferinţe, el se invredniceşte de mare slavă şi este deopotriva cu un ascet-pustnic. Dar în timp ce boala este un fenomen foarte răspândit, nevoinţele ascetice ale pustnicilor sunt la indemâna unui număr restrâns de oameni. Prin boală se poate mântui şi poate chiar ajunge la desăvârşirea duhovnicească nu doar bolnavul, ci şi cel care-l ingrijeşte. Amândoi creştinii – cel bolnav şi cel care-l ingrijeşte – primesc de la Dumnezeu aceeaşi răsplată. Slujirea cu discernământ a celor bolnavi ne ajută să dobândim sămţământul aşa-numitei „impreună-pătimiri” şi să invingem patimile păcătoase. In această privinţă, Cuviosul avvă Dorotei arată că bolnavul îi face mai mult bine doctorului decât doctorul bolnavului.

„Cum anume slujeşte spre mântuire ceea ce trimite Dumnezeu poţi să nici nu mai iscodeşti, invaţă Sfântul Teofan Zăvorâtul, căci poate nici nu vei afla. Dumnezeu trimite unele boli spre pedeapsă, ca pe o epitimie, pe altele spre invăţătură de minte, ca omul să-şi vină în fire, pe altele ca să izbăvească de necazul in care ar fi căzut omul dacă ar fi fost sănătos, pe altele ca omul să dea dovadă de răbdare şi astfel să merite mai mare plată, pe altele ca să cureţe de toată patima, şi pentru multe alte pricini…”

Bolile provin din cauze naturale (v. Tobie 2, 9-10), din lucrarea dracilor (v. Luca 13, 16; I Corinteni 5, 5), din lucrarea sfinţilor ingeri (v. Fapte 12, 21-23) şi din lucrarea lui Dumnezeu insuşi (v. Psalmul 38, 15). Adeseori, diferitele motive şi cauze se intrepătrund de aşa ma manieră că este greu să deosebim principalul de secundar. De pildă, boala dreptului Iov a fost condiţionată de vicleniile satanei, pe care Dumnezeu, in ultimă instanţă, le-a intors in bine. Cel Preaînalt l-a ruşinat pe satana, iar sfântului i-a dăruit cununa muceniciei. Sensul duhovnicesc al bolii şi-a găsit o remarcabilă exprimare în cuvintele Sfântului Tihon din Zadonsk:

„In timpul bolii, simţim că viaţa omenească se aseamănă cu o floare ce se ofileşte indată ce şi-a deschis petalele şi cu un nor care se destramă fără să lase urmă; că zilele noastre pier ca umbra; că trupul nostru se usucă asemenea ierbii câmpului; că viaţa celui mai tare om este doar răsuflare; că ea se scurteaza cu fiece răsuflare şi că bătăile inimii lui, ca bătăile unui metronom, îl apropie de ceasul ultim, care aproape intotdeauna bate in clipa când el crede că până in acel ceas mai e incă mult“.

Altfel spus, boala (mai ales cand e gravă) ajută la indeplinirea sfatului pe care l-a dat inţeleptul vechi-testamentar:

In toate lucrurile tale adu-ţi aminte de sfârşitul tău, şi in veac nu vei păcătui (Sirah 7, 39).

Este cunoscut următorul caz: Aleksandrovici Tucikov, ateu sovietic plin de zel, se ocupa, la ordinul partidului, cu distrugerea Bisericii ca instituţie socială si vistierie duhovnicească a poporului. In anul 1923, el l-a interogat in numeroase rânduri pe Patriarhul Tihon, aducandu-l la epuizare. Prin natura funcţiei sale, a luat parte activă la propaganda ateistă, asasinatele comise impotriva clericilor, incendierea şi de demolarea bisericilor, batjocorirea sfintelor odoare, jefuirea averilor bisericeşti, schisma Bisericii Ortodoxe din Diaspora şi crearea „Bisericii innoitorilor“, aflate sub controlul organelor de represiune. Pentru indiscutabilele sale merite in faţa conducerii, Tucikov era numit in cercurile cele inalte ale partidului „şeful popilor“. In anul 1939, Beria l-a concediat din NKVD, cu gradul de maior, „deoarece este impositbil să fie utilizat in continuare, datorită lipsei preoţilor ortodocşi“. Tucikov a devenit unul dintre liderii Uniunii ateilor militanţi din URSS.

Schimbându-şi politica faţă de religie

„Stalin a permis, în 1943, alegerea unui nou patriarh, iar in anul 1946 a dizolvat cu totul această Uniune de tristă faimă. De acum înainte, lui Tucikov nu i s-au mai incredinţat funcţii in aparatul administrativ şi n-a mai fost promovat pe linie de carieră. A fost expulzat pentru totdeauna din sânul poliţiei secrete, a fost inlocuit din postul de „curator” al Ortodoxiei în NKVD şi nu a fost cooptat în Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse. Fostul „şef al popilor” a iesit la pensie, având posibilitatea de a observa şi evalua din exterior, ca să zicem aşa, roadele lucrării sale de distrugere. Toate acestea au reprezentat o puternică lovitură data concepţiei despre lume şi amorului propriu al „lucrătorului emerit de partid”, „ateului ştiinţific” cu vechi stagii. „De ce mi-am dat atâta osteneală, s-a intrebat el, fără indoială cine are acum nevoie de idealurile mele de luptă revoluţionară?“

A venit anul 1957. Tucikov a murit In Spitalul central al Ministerului de interne al URSS, din pricina unei forme neoperabile de cancer stomacal metastaziat. Trecând prin dureri insuportabile, a dorit deodată vadă in salonuI său pe… Patriarhul Alexei I al Moscovei şi Intregii Rusii. Intâlnirea a avut loc pe 15 aprilie. Mare a fost mirarea intâiului Arhiereu al Rusiei când a văzut că bolnavul nu mai avea dispoziţia sufletească a unui ateu militant. Potrivit versiunii câtorva istorici, suferinţele fizice, mustrările de conştiintă, sfâşierile lăuntrice, frica morţii şi-au făcut efectul, şi ateul a dorit deodată… să-şi „ia piatra de pe suflet”. Probabil că muribundul şi-a amintit şi trecutul său dinainte de revoluţia bolşevică. El provenea dintr-o familie de ţărani simpli. Sora, care era credincioasă, incercase din copilărie să-i insufle respectul faţă de Biserică şi-l ducea la slujbe. Fără indoială că şi rugăciunile sfinţilor exilaţi sau omorâţi prin strădaniile lui Tucikov au induplecat milostivirea lui Dumnezeu. Implinind porunca dragostei de vrăjmaşi, noii mucenici şi mărturisitori ai Rusiei s-au rugat pentru iertarea şi luminarea prigonitorilor lor. Tucikov a stat de vorbă cu patriarhul mai mult de două ceasuri şi jumătate. Despre ce au vorbit şi cum s-a sfârşit discuţia, rămâne o taină. După cât se pare, muribundul a povestit amănunţit despre fărădelegile sale. Se poate presupune că patriarhul s-a ingrozit şi a şovăit să primească spovedania şi să citească rugăciunea de dezlegare. Dar dacă Dumnezeu aduce la pocăinţă chiar un asemenea păcătos, de ce să fie impiedicată săvârşirea Tainei? Nu după multă vreme, bolnavul a răposat. De ce nu s-a pocăit mai devreme şi unde se află sufletul lui, nu ni s-a dat să ştim. Totuşi, purtarea de grijă dumnezeiască i-a dat o ultimă şansă.

Astfel, boala şi neputinţa fizică îl pun pe om intr-o situaţie de excepţie. Ele cheamă la pocăinţă şi la curăţirea de păcate prin răbdare, ori sunt date ca incercări, ca nevoinţă pentru câştigarea „cununii muceniceşti”. Vremea de restrişte aduce uitarea desfătărilor, şi la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui (Sirah 11, 27). In ce te voi afla, in aceea te voi şi judeca — avertizează Domnul în Sfânta Scriptură (v. Iezechiel 33, 11-20). Iar de hotărârea Lui depind şi soarta pământească, şi destinul sufletului in veşnicie. A indura boala presupune nevoinţă duhovnicească (rugăciune, post după putere, participare la Tainele Bisericii ş.a.m.d.) şi nu exclude recurgerea la asistenţa medicală. Totuşi, vindecarea este aşteptată nu de la medic, ci — prin el de la Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor (v. cap. 8). În aceasta constă esenţa perspectivei creştine asupra bolii ca cercetare din partea Domnului.

2. Impuls pentru reevaluarea valorilor

Este interesant de comparat viziunea ortodoxă asupra sensului duhovnicesc al bolii cu poziţia cunoscutului filosof şi medic german Karl Jaspers. Acesta numeşte boala gravă, moartea, intâmplarea fatală situaţii limită (fundamentale) ale existenţei umane. Noi nu avem putere asupra lor. In cel mai bun caz suntem in stare doar să le ajustăm puţin. Ingăduite de Dumnezeu, ele işi afirmă răsunător, mai devreme sau mai târziu, existenţa. Rămâne doar să ne pregătim lăuntric pentru orice intâmplare neaşteptată aducătoare de amărăciune. „Situaţiile limită” dau în vileag cât este de fragilă şi trecătoare viaţa noastră. Ciocnirea cu ele ne trezeşte din somnul duhovnicesc, ne permite să ne eliberăm măcar pentru un scurt răstimp din deşertăciunea zgomotoasă şi degrab trecătoare a vieţii de zi cu zi, care îl distrage pe om de la el insuşi. In lumina „situaţiilor limită” se descoperă adevărata esenţă a omului. Viaţa noastră in ansamblul ei şi in faptele, cuvintele, gândurile ei concrete ni se infăţişează cu adevăratul său chip. Atunci ne este mai uşor să ne comparăm cu idealul, cu felul in care ar trebui să trăim, şi ne este mai uşor să inţelegem posibilităţile pe care le-am lăsat să ne scape sau le-am implinit in mod greşit. „Situaţiile limită” ne obligă să ne „privim in ochi” pe noi inşine, ne dau prilej de autocunoaştere. Pe de o parte, ele dau in vileag nimicnicia, păcătoşenia, slăbiciunea noastră, iar pe de alta ne dau imbold să căutăm mântuirea in credinţă şi in Dumnezeu.

Nu este pace intru oasele mele, spune Psalmistul, că fărădelegile mele au covârsit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Impuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele, că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu (Psalmul 37, 3-6).

Karl Jaspers consideră moartea „piatră de incercare”. Cu ajutorul ei, principalul este distins de secundar:

„…Ceea ce rămâne esenţial in faţa morţii este existenţial (in contextul dat, „existential” Inseamnă ce e mai important in viată: valorile, idealurile şi sensurile supreme ale personalitătii, ceva de o insemnătate hotărâtoare — n.a.); ceea ce-şi pierde valoarea este zadarnic, este existenţă lipsită de conţinut“.

In faţa morţii se depreciază, pălesc valorile materiale şi creşte insemnătatea celor duhovniceşti. După cum glăsuieşte inţelepciunea populară, „giulgiul n-are buzunare“. Atunci inţelegem nu doar cu mintea, ci şi cu inima că ultima locuinţă pământească a omului e mormântul şi ultimul acoperiş deasupra capului e capacul sicriului. Vai de omul ale cărui căutări morale se sfârşesc toate la marginea mormântului! După cum se spune, „dincolo nici nu iei nimic cu tine, nu-ţi aduce nimic nimeni“. Oare nu de asta intemeietorul existentialismului areligios, filosoful german Martin Heidegger, a recunoscut cinstit la bătrâneţe:

„Doar Dumnezeu ne poate mântui“.

Suferinţa fizică (in primul rând cea gravă) distruge adeseori fostele concepţii pervertite despre viaţă şi moarte, despre aproape şi departe. O boală periculoasă, apropierea morţii constituie un examen moral. Acesta se poate incheia printr-o transfigurare morală, obligă să reevaluăm sensul vieţii, să conştientizăm mărginirea şi tragismul existenţei noastre. Din acest punct de vedere, boala este un prilej de “autoverificare, de rugăciune intensă“, când sufletul intră intr-o stare calitativ nouă. „Patul de moarte” este pat al cunoaşterii de sine şi şcoală a smereniei, trecând prin care vei vedea cu ochii tăi că eşti ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsa 3, 17). Această şcoală ne eliberează de amăgirea şi automulţumirea duhovnicească, ne invaţă să vedem puterea lui Dumnezeu, care intru neputinţa omenească se săvârşeşte (v. II Corinteni 12, 9).

Câte soţii şi mame n-au binecuvântat bolile ce au curmat beţia neinfrânată a celor dragi! Protoiereul Serghii Nikolaev işi aminteşte de un asemenea caz, când mama a mulţumit lui Dumnezeu din tot sufletul pentru faptul că fiica ei beţivă s-a imbolnăvit grav. Nişte leşinuri ciudate au speriat-o până intr-atât pe nefericită, incât vreme de câţiva ani n-a mai băut nimic. Dealtfel, şi mai târziu, când patima s-a intors totuşi la ea, a băut mai cu măsură decât inainte.

Adeseori boala pune capăt conflictelor şi confruntărilor familiale. „Pe unii, neputinţa şi dependenţa de cei apropiaţi îi face mai toleranţi“, scrie părintele Serghii.

„Cum să-ţi arăti caracterul certându-te cu omul care te ingrijeşte? Vrând-nevrând, trebuie să rabzi. Totodată, să te superi sau fii din cale-afară de pretenţios faţă de un bolnav este un lucru prea crud — şi iarăşi ne smerim inima...”

Părintele Serghii a cunoscut o familie in care soacra şi nora au trăit mulţi ani in relaţii de tipul „câinele şi pisica“. Dar iată că s-a intâmplat o nenorocire: bătrâna soacră a căzut şi şi-a fracturat piciorul. Să se descurce singură acasă nu putea, aşa că şi-a adus lângă sine fiul. Văzând ingrijirea pe care a primit-o din partea norei, bătrâna s-a impăcat şi s-a căit pentru lipsa ei de dragoste fata de soţia fiului. S-a dovedit că toată vrajba dintre ele — ca in majoritatea cazurilor de acest fel era ridicolă. Dar, ca să-şi dea seama de asta, a trebuit să-şi fractureze piciorul! După expresia Sfântului Teofan,

„pe patul bolii se face un treieriş: cu cât sunt mai multe loviturile, cu atât este mai bogat treierişul. După aceea, grăunţele trebuie măcinate, pe urmă din faină trebuie frământat şi dospit aluatul, apoi pâinea trebuie pusă in cuptor, şi in cele din urmă ajunge la masa lui Dumnezeu“.

Unul dintre Bătrânii duhovniceşti ai veacului nostru, egumenul Nikon Vorobiov, afirmă că milostivirea lui Dumnezeu nu îl părăseşte pe creştinul bolnav de moarte. Văzându-se condamnat la moarte, acesta se leapădă de plăcerile deşarte şi păcătoase dacă mai inainte s-a desfătat cu ele. Mintea lui cunoaşte faptul că moartea este deja in prag, este deja de neinlăturat, şi singura-i grijă este cum să se pregătească, pentru ea: să se impace cu toată lumea şi să se pocăiască sincer inaintea lui Dumnezeu.

Surorile de caritate care studiază in şcoala medicală ortodoxă „Sfântul Dimitrie” de pe lânga Spitalul Orăşenesc I din Moscova povestesc următorul caz. Faceau practică în secţia de traumatologie. Iarna, acolo s-a internat Oleg — un băiat tânăr, care căzuse de la etajul al şaptelea. Uimitor, scăpase fără nici o fractură. In schimb, s-a declanşat o masivă hemoragie internă, de care nu şi-au dat seama la timp. In pofida injecţiilor cu narcotice, traumatismul era însoţit de dureri cumplite. Când tensiunea arterială a scăzut cu totul, bolnavul a fost dus de urgenţă la reanimare. Acolo erau de gardă surorile de caritate. Şi pe fiecare dintre ele o intreba cu glas stins: „Pentru ce? Pentru ce?” Atunci una dintre surori a răspuns: „Păi, probabil că ştii tu pentru ce”, şi literalmente intr-o clipă a răsunat strigătul: „Doamne, iartă-mă!“, iar după cinci minute Oleg a murit.

3. Teren pentru pocăinţă

Cel ce suferă cu trupul a isprăvit cu păcatul, remarcă Apostolul Petru, ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu (I Petru 4, 1-2). Sfântul Tihon din Zadonsk numeşte boala „doctorie amară, insă aducătoare de sănătate“.

„După cum sarea impiedică putrezirea cărnii şi a peştelui, şi nu ingăduie ca ele să faca viermi, arată el, orice boală păzeşte duhul nostru de putreziciunea şi de stricăciunea duhovnicească, şi nu ingăduie patimilor să se zămislească in noi ca nişte viermi ai sufletului“.

Mulţumită bolilor ne este mai uşor să ne vedem păcatele şi să nu ne delimităm, să nu ne dezicem de ele, ci să ne recunoaştem răspunzători faţă de dreptatea dumnezeiască. Asta inseamnă să ne vedem aşa cum suntem, in lumina cea adevărată a lui Hristos, şi să ne intristăm pentru starea noastră căzută, dar să nu deznădăjduim. Prin pocăinţă, omul dobândeşte şansa harică de a crede in Dumnezeu.

Viktor Frankl, psiholog austriac de renume mondial, s-a aflat timp de câţiva ani intr-un lagăr de concentrare german. El a cunoscut din proprie experienţă ororile fascismului şi s-a convins că suferinţa nu este in sine lipsită de inţeles. Ea provoacă o tensiune spirituală fertila care poate chiar să-l transfigureze pe om in mod radical. Scopul suferinţei este să-l ferească pe om de apatie, de amorţirea duhovnicească. Căinţa şi necazul trebuie să cureţe de petele trecutului şi să rezolve problema sensului vieţii. Atunci oamenii descoperă că în conştiinţa lor este prezent in chip nevăzut „Interlocutorul Cel mai intim, Tu, Care pentru mulţi ai fost Interlocutorul Cel dintâi, Cel din urmă şi Veşnic Dumnezeu“. Fiecare medic, dacă se ridică dincolo de nivelul simplei indatoriri a obligaţiilor profesionale, adâncindu-se cu gândul in destinul fiecărui pacient, vede in boală purtarea de grijă dumnezeiască. Atunci când autorul acestor rânduri lucra ca rezident intr-o secţie de cardiologie, Domnul l-a invrednicit să fie martor al situaţiei următoare:

Pe un pat, in coridorul spitalului, zăcea o femeie in vârstă, aflată in stare gravă (infarct miocardic, diabet zaharat şi o mulţime de complicaţii). La inceput, licărea nădejdea intr-un deznodământ favorabil, dar mai apoi a devenit evident că „pierdem” bolnava. Acolo se afla un medic credincios, care, văzând că discuţiile formale sunt nepotrivite, a inceput să stea de vorbă cu ea despre Dumnezeu. Gestul lui a găsit un viu ecou in sufletul bolnavei. Ea a inceput să se simtă nu numai, ca de obicei, mamă, cetăţeană, ci şi roaba lui Dumnezeu Paraskeva. I s-a dat să citească o broşură despre pocăinţă, rugăciuni scurte, rugăciunea Stareţilor Optinei. Bolnava a primit acestea cu recunoştinţă, dar s-a dovedit că nu era in stare să citească din cauza durerilor intense şi a senzaţiei continue de vomă. Totuşi, ea dorea sincer să citească, pentru că simţea poate că in mod nu pe deplin conştient — nevoia să facă asta. Atunci medicul cu pricina s-a străduit să-i explice că de la cei grav bolnavi Domnul nu cere nimic, afară de credinţă şi pocăinţă. Oricum Paraskeva n-ar mai fi putut săvârşi nici un fel de fapte bune care să-i şteargă vinovăţia şi să răscumpere lucrurile pentru care o mustra conştiinţa. Îi rămânea doar un singur lucru: să creadă că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul ei şi că El va lua asupra Sa păcatele pentru care ea s-a pocăit sincer.

Pentru prima dată după mulţi ani, bolnava a simţit nevoia să se spovedească şi să se impărtăşească. Fiica ei, care o veghea, a chemat preotul, iar până când a venit acesta i-a citit mamei rugăciuni şi fragmente din cartea care-i fusese propusă. Infrângându-şi accesele de vomă, muribunda asculta şi chiar cerea pe alocuri precizări sau dorea să i se repete. In sufletul ei avea loc o lucrare nevăzută. A venit şi preotul. După spovedanie şi impărtăşanie s-a săvârşit o minune. Potrivit mărturiei medicilor şi asistentelor, bolnava s-a liniştit imediat. Indată ce a primit părticica din Sfintele Daruri, a incetat să se zvârcolească. Durerile fizice au rămas, dar suferinţele sufleteşti şi trările apăsătoare au dispărut. Muribunda parcă nu mai era, deja, cu noi. Strict vorbind, după prognosticul medical ar fi trebuit să moară de două zile — dar Domnul, Cunoscătorul inimilor, aştepta ceva. Acum ştim ce anume. La două ore după ce s-a impărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine, roaba lui Dumnezeu Paraskeva a plecat la Domnul in pace, fără nici o agonie. Odihneşte, Doamne, sufletul ei!

Astfel, prin negrăita milostivire dumnezeiască, o boală gravă îi dă imbold omului să se indrepte pe sine şi să-şi indrepte greşelile, creează teren pentru cugetări la existenţa de dincolo de mormânt şi la propria soartă pe lumea cealaltă. Impărtăşirea cu Dumnezeu reprezintă un act creator unic. Ea duce la katharsis (curăţirea lăuntrică) — la cea mai deplină, profundă, harică trezire şi transfigurare a spiritului. Aceasta dă mărturie despre rezolvarea crizei acute de viaţă şi poate pune început unei formări duhovniceşti conştiente a personalităţii.

4. Stimul pentru creşterea duhovnicească

Boala căleşte sufletul credinciosului şi îl curăţeşte aşa cum se curăţă în foc aurul. Cuviosul Pimen Multpătimitorul a ajuns la mântuire indurând fără cârtire boala şi mulţumind lui Dumnezeu pentru ea. El era călăuzit de cuvintele lui Hristos: iar cel ce va răbda pană la sfârşit se va mântui (Matei 24, 13). Pentru răbdarea cu smerenie, cu dârzenie, cu vitejie a bolilor grele, bineplăcuţii lui Dumnezeu s-au invrednicit de daruri harice: faceri de minuni, vindecări, străvedere, cunoaşterea lui Dumnezeu, vederea păcatelor proprii… Din punct de vedere teologic, boala gravă, atunci când e primită cu smerenie, inlocuieşte necazurile de viaţă şi nevoinţele ascetice. Ea ajută la agonisirea „fericirii celor ce plâng” — smereniei (v. Matei 5, 4). Suferinţa trupului şi a sufletului este una dintre condiţiile desăvârşirii duhovniceşti şi intoarcerii noastre la Singurul Dumnezeu. Să ne amintim de cartea Dreptului Iov: omul se naşte spre pătimiri ca să năzuiască spre inălţime ca puii vulturului (Iov 5, 7). Nu degeaba Apostolul Pavel invaţă că prin multe necazuri se cuvine să intrăm noi intru impărătia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22).

Mitropolitul Antonie al Surojului citează uimitoarea istorie a epitropului unei biserici din Londra. La vârsta de 19 ani, acesta a ajuns in lagărul de la Soloveţ, şi-a pierdut un picior, a fost trimis inapoi pe continent, după care a plecat Anglia. Odată s-a imbolnăvit de icter. A fost internat in spital, unde au descoperit că avea o formă incurabilă de cancer. Nu a fost informat despre diagnostic, insă acesta a fost adus la cunoştinţa surorii lui şi a Vlădicăi Antonie.

„Când l-am văzut in spital, povesteşte arhipăstorul, mi-a zis: «Ce plictiseală! Mai am atâtea de făcut in viaţă, şi uite că zac aici fără sa fac nimic, şi doctorii nici măcar nu sunt in stare să-mi spuna cât va mai ţine asta». Atunci i-am zis: «Domnule Artemii, nu mi-aţi zis chiar dumneavoastră de atâtea ori că aţi vrea să opriţi timpul şi o vreme să fiţi in loc să faceţi? Nu aţi făcut asta niciodată. Dumnezeu vă da acum această posibilitate: fiţi, adică intraţi în dumneavoastră înşivă, intraţi in acea parte de veşnicie pe care o ştiţi deja, şi incetaţi să vă mai gândiţi la acţiune. Dacă vă veti insănătoşi, veţi putea face ceea ce vreţi să faceţi, iar dacă nu, inseamnă că nu trebuie deloc să faceţi toate lucrurile acelea». El a căzut pe gânduri şi a zis: «Da, dar eu toată viaţa am acţionat, şi nu ştiu ce inseamnă a fi»“.

Si atunci, continuă Vlădica Antonie, am inceput un intreg proces, care a ţinut câteva luni, până la moartea lui. L-am sfătuit să-şi „premediteze” viaţa incepând din momentul dat...

„Acum zaceţi in pat. Gândiţi-vă ce relaţii aveţi cu oamenii din jur — nu doar de aici, din spital, ci şi din viaţa pe care aţi dus-o inainte, şi indreptaţi tot ce nu-i cum trebuie. Trebuie să «daţi afară» toată amărăciunea, să incetaţi toate vrajbele, să vindecaţi tot ce nu este bun şi aşa mai departe“.

El a făcut asta săptămână de săptămână. La inceput s-a ocupat de relaţiile cu sora sa, cu prietenii cu care era certat… După ce s-a făcut aceasta, am trecut la trecut, ca să zic aşa. Stiţi cum sapă arheologul: la inceput găseşte cele mai superficiale, adică cele mai recente; pe urmă, săpând tot mai adânc, găseşte lucruri tot mai vechi… El s-a impăcat, treptat, cu trecutul propriu, cu toţi oamenii pe care îi cunoscuse la un moment sau altul din viaţa sa, dar care muriseră deja ori se aflau atât de departe in spaţiu, incât nu avea cum să le ceară iertare… insa putea să se impace lăuntric, să li se adreseze in gând şi să le spună: „Iartă-mă!”, oriunde s-ar fi aflat respectivul, indiferent dacă era viu, pe pământ, sau nu. Imi amintesc că foarte aproape de sfârşit, când era atât de slăbit, incât nu mai putea nici măcar să-şi ducă singur lingura la gură şi rămăseseră doar ochii mari, luminoşi, pe faţa trasă, mi-a zis: „Părinte Antonie, cu trupul aproape că am murit, dar niciodată nu m-am simţit viu atât de intens ca acum!“.

Pentru că tot ce omora sufletul — supărările, amărăciunea, ura (putem găsi un număr nesfârşit de cuvinte pentru aceasta) — se depărtase, şi in el nu mai rămăsese nimic, afară de viaţă. Insă nu viaţa care este susţinută de trup – aceea ieşea deja din el – ci acea viaţă pe care nu o poate lua: “sufletul viu in impărtăşire cu Dumnezeu Cel viu“.

După cum se vede, aşa s-a implinit asupra acelui om cuvântul Apostolului Pavel:

pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate in trupul nostru cel muritor… ca să locuiască in mine puterea lui Hristos. De aceea rnă bucur in slăbiciuni… pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni 4, 11; 12, 9-10).

In acord cu Sfinţii Părinţi, V. Frankl arată că boala dă „posibilitatea de a suferi”. Rămânem vii duhovniceşte atâta timp cât suntem in stare să suferim. Suferinţa ne face mai bogaţi şi mai puternici. Boala şi apropierea morţii pot scoate la iveală o mulţime de capacităţi noi in omul care până atunci işi irosea viaţa in plăceri şi in „uşurătate metafizică”. După Frankl, sensul spiritual al suferinţelor şi al morţii se manifestă prin atitudinea omului faţă de factorii care îi limitează viaţa. Bărbăţia şi demnitatea in răbdarea suferinţelor călesc duhul. De aceea, medicul care sesizează cu fineţe nuanţele abia sesizabile ale situaţiei concrete incearcă uneori un sentiment de ruşine lângă patul unui om grav bolnav sau muribund, şi simte că respectivul îl depăşeşte intr-o anumită privinţă.

„Medicul insuşi este neputincios, scrie savantul austriac, el nu are puterea de a smulge din ghearele morţii victima — pe când bolnavul devine erou, ce işi intâmpină curajos destinul. El nu se dă bătut, căci işi primeşte soarta suferind in linişte“.

Totuşi, pe lângă sensul duhovnicesc, boala are şi un sens extraduhovnicesc şi chiar unul neduhovnicesc. De exemplu, a fi sau a părea bolnav este adeseori un lucru avantajos. Atunci apare nevoia de boală ca mijloc de atingere a unui scop important.

Nosofilia („iubirea de boală”) apare, in pofida sentimentului vinovăţiei, ca năzuinţă a omului de a-şi păstra boala ori de a se imbolnăvi, pentru că „are nevoie” de asta. Adeseori, cu ajutorul bolii omul se străduie să obţină asistenţa socială (ajutoare băneşti, facilităţi, privilegii) de care are atâta nevoie şi pe care nu o primeşte altfel. Aici, motivul lăuntric este dictat, de exemplu, de năzuinţa de a primi foloase necuvenite pe calea simulării. Boala este şi un mijloc de a căpăta ceea ce doreşti. Unui copil sănătos poate că, sub un pretext sau altul, se va refuza jucăria dorită, pe când unui copil bolnav… Boala îi stimulează pe părinţi, şi aceştia satisfac dorinţa copilului ca să-l consoleze. A te preface bolnav este „util” pentru a atrage atenţia asupra ta, pentru a-i face pe ceilalţi să aibă grijă de tine. De cel „nefericit” celor din jur le este mai milă, şi pe lângă asta el va fi scutit de o indatorire sau alta mai degrabă decât cineva sănătos. Unii speră că boala îi va scăpa de greutăţi, de neplăceri, de nevoi. In această privinţă este caracteristic comportamentul anumitor tineri care au ajuns la vârsta satisfacerii serviciului militar. Aceştia sunt nevoiţi să fugă de armată ca să scape de abuzurile recruţilor mai in vârstă, de samavolnicia comandanţilor, de mizeria de zi cu zi, de incălcarea drepturilor şi libertăţilor legitime. Boala reprezintă, uneori, şi o formă profilactică a preocupării de sine. Studenţii medicinişti işi descoperă uneori simptomele pe care le studiază in momentul respectiv. Acest lucru este deosebit de caraghios la tinerii care fac stagiul de obstetrică-ginecologie…

Aşadar, dacă boala hrăneşte egoismul şi inrăieşte pe om in loc să-l transfigureze, ea e un rău cumplit. Pe când dacă ea este indurată creştineşte, adeseori e mai folositoare pentru mântuire decât sănătatea. Intrucât boala prezintă „posibilitatea de a suferi”, in mare măsură depinde de voinţa noastră folosirea spre bine sau spre rău a posibilităţii acesteia. Pentru a trage un folos moral autentic de pe urma bolii trebuie cel puţin să ne smerim, să nu cârtim şi să nu aruncăm răspunderea pentru necazurile noastre numai şi numai pe imprejurările exterioare, pe oameni sau pe draci. Altfel, vrăsmaşul neamului omenesc se va folosi neapărat de asta şi va găsi, negreşit, vinovaţi… El va stârni ură faţă de aceştia şi dorinţă de răzbunare, nu-l va lăsa pe bolnav să se impace, va invălui sufletul cu bezna de nepătruns a răutăţii şi cu răceala deznadejdii, îl va impinge să meargă la ghicitoare şi la „vindecătorii” ocultişti. Nu degeaba Sfinţii Părinţi avertizează: pe cei ce suferă de boli grave diavolul ii atacă mai puternic, pentru că are puţină vreme la dispoziţie. El îl face pe om dezechilibrat, suspicios, descurajat, capricios, irascibil şi certăreţ. Aceasta sporeşte suferinţele şi îi enervează pe cei din jur.

Intrucât nimeni nu este ferit de asemenea ispite, trebuie să ştim să răspundem in mod corect la chinuitoarele intrebări: „Pentru ce sufăr?”, „De ce nu mă vindecă Domnul?“. Iar pentru asta trebuie să elucidăm sensul duhovnicesc şi cauza primordială a bolilor noastre.

(din: Konstantin V. Zorin, “Scoala-te si umbla: Pasi spre insanatosire”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Articol copiat de la adresa urmatoare, adresa care la data de 23 Ianuarie 2016 nu mai este disponibila: