Site-ul hepatita-c.net isi incheie activitatea cu data de 13.04.2017. Impressum
hepatita-c.net


Ciroza - Tumori hepatice

Ciroza - Ultima speranţă-divizarea ficatului

Ficatul este organul cel mai predispus la metastaze. În unele cazuri se poate obţine vindecarea prin îndepărtarea chirurgicală a acestor metastaze. Acest lucru este însă posibil doar în cazul în care rămâne destul ficat funţional, după îndepărtarea zonelor cu metastaze - altfel survine moartea prin colaps hepatic.

Centrul Hepatic al Universităţii Frankfurt a găsit o metodă nouă pentru aceste cazuri dezvoltată de Prof. Andreas A. Schnitzbauer

Prin Associating Liver Partition and Portal vein Ligation for Staged hepatectomy (ALPPS) ficatul cu metastaze este despărţit de partea sănătoasă, iar circulaţia sangvină în partea bolnavă este întreruptă. Partea sănătoasă v-a primi în acest fel mai mult sânge şi se va mării substanţial în scurt timp. După 10 zile partea sănătoasă poate prelua funcţionaltatea întregului organ. Acum poate fi îndepărtată chirurgical partea bolnavă din organism, iar partea sănătoasă nu are metastaze. În toamna lui 2015 s-au evaluat rezultatele obţinute prin această metodă, Prof. Wolf O. Bechstein directorul Clinici de Chirurgie Generală şi Viscerală concluzionând că: "Studiile arată că ALPPS este o metodă promiţătoare pentru pacienţii pentru care nu există o altă alternativă terapeutică"

Sursa (în germană)

http://www.journalmed.de/newsview.php?id=47428

Ciroza - Tumori hepatice

Tumorile se împart în benigne (de bună natură) şi maligne (de rea natură, cancere). Cele maligne se deosebesc de cele benigne prin creştere necontrolată celulară şi prin capacitatea de a face tumori "fiice", aşa numitele metastaze.

  1. Tumori benigne
    1. Hemangioamele

      Hemangioamele nu sunt din hepatocite (celule hepatice) ci dintr-o disfuncţionalitate a vaselor de sânge. Se întâlnesc la 30% din populaţie şi de 4-6 ori mai des la femei decât la bărbaţi.

      Hemangioamele rămân stabile toată viaţa, nu cresc, sau cresc foarte încet având o evoluţie asimptomatică, rareori când sunt f. mari pacientul acuză dureri, lipsa poftei de mâncare, greaţă.

      Diagnosticul se pune prin sonografie, iar computer-tomografia (CT) folosită des la început a fost înlocuită cu tomografia prin magneto-rezonaţă (RMN).

      Terapia. DE obicei nu este nevoie de terapie. Dacă apar simptome, hemangioamele pot fi îndepărtate operativ.

    2. Hiperplazia focală-nodulară

      Reprezintă 8% din toate tumorile hepatice, fiind a doua ca răspândire (între tumorile beningne) şi se întâlneşte la cca 3% din populaţie, mai des la femei decât la bărbaţi (6:1).

      Cauza este o înmulţire disfuncţională a celulelor hepatice (hepatocite) sub formă de noduli.

      Diagnostic se face de obicei prin sonografie iar pentru diferenţierea de alte tumori prin CT sau RMN.

      Terapia nu este necesară decât atunci când există simptome (graţă, dureri...) şi se face extirparea operativă.

    3. Adenomul

      Este rar întâlnit şi provine tot din hepatocite. Întâlnit mai des la femei decât la bărbaţi (4:1) se datorează adesea la femei din cauza contraceptivelor "anti-baby" si la bărbaţi din cauza steroizilor "anabolice". Adenomul nu dă de obicei simptome, când totuşi există, ele sunt aceleaşi ca şi mai sus. În schimb faţă de restul tumorilor beningne se poate maligniza şi există riscul să se "spargă" şi să dea sângerări cu dureri, scăderea tensiunii, slăbiciune, transpiraţii reci, pacientul trebuind operat de urgenţă.

      Diagnostic prin sonografie, CT, RMN, dar este necesară şi o biopsie (puncţie hepatică) pentru stabilirea riscului de malignizare.

      Terapia prin rezecţie chirugicală. Existenţa unui adenom trebuie să ducă la renunţarea la tablete cu hormoni sexuali.

      Adenomatoză hepatică este considerată când sunt mai mult de 10 adenoame în ficat. Prezintă risc mare de cancerizare iar la aceşti pacienţi varianta terapeutică cea mai indicată este transplantul.

    4. Chistul hepatic

      Se întâlneşte la 5% din populaţie şi spre deosebire de tumorile benigne (enumerate mai înainte), chistul nu are un conţinut solid (din masă celulară) ci unul format din lichid şi reziduri celulare.

      1. Chistul hepatic dobândit este mai rar întâlnit decât cel înăscut şi este cauzat fie de infecţii parazitare (echinococoza) sau abcese hepatice datorate bacteriilor sau amoebelor, fie prin răni ale ficatului. Funcţie de cauza şi mărimea chistului pot aparea simptome ca: pierderea în greutate, frisoane, dureri abdominale...
      2. Chistul hepatic înăscut nu este periculos. În cazul când ocupă întreg organul se vorbeşte de policistită hepatică care este o boală serioasă ce afectează şi rinichii şi care trebuie tratată în echipă de specialişti din domenii diferite.
      3. Diagnosticul. Chiştii se diagnostichează prin sonografie, în cazuri de nesiguranţă se poate apela la CT sau RMN. În cazurile datorate paraziţilor se poate folosi sonografia cu substanţe de contrast, sau anticorpii antiparazitari, iar când este vorba de inflamaţii se urmăresc valorile sanguine specifice.

        Terapia. Chiştii înnăscuţi nu trebuie mai niciodată trataţi. Chişti mari pot fi indepărtaţi operativ. Chişti dobândiţi se tratează în funcţie de cauza care i-a produs.

  2. Tumori maligne
    1. Carcinomul hepatocelular HCC

      Carcinomul hepatocelular (HCC) este al cincelea ca raspândire, între bolile tumorale. (numai în Germania sunt peste 8000 de noi îmbolnăviri pe an) La bărbaţi boala apare de 4 până la 10 ori mai frecvent, decât la femei. De obicei HCC apare în stadiul de ciroză, dar în cazul hepatitei B, sau la steato-hepatita non-alcolică (NASH), carcinomul hepatocelular poate aparea şi fără ciroză.

      Pe lângă hepatitele virale, NASH, hemocromatoză, sau agenţi chimici cancerigeni (aflatoxina) cea mai deasă cauză este consumul se alcool.

      Cel mai mare risc pentru apariţia HCC îl au pacienţii în stadiul de ciroză cu hepatită C, B, cei cu hematocromatoză şi cei cu ciroză alcoolică. Riscul cel mai redus cei cu hepatită autoimună, colangită primară biliară, Morbus Wilson.

      Diagnosticul HCC

      HCC este una dintre puţinele tumori care se pot diagnostica prin imagine radiologică şi fără biopsie. Biopsia se foloseşte în cazuri de neclaritate şi doar în focarele mai mari de 1-2 cm. Focarele sub 1 cm se urmăresc timp de 3 luni. Valorile AFP nu sunt necesare (internaţional) pentru stabilira diagnosticului nici în cazul urmăririi focarelor mici. Cu toate că au o exactitate redusă (39-64% sensibilitate şi 76-91% specificitate) valorile AFP sunt folosite în continuare clinic având o valoare relevantă.

      Terapia

      Alegerea terapiei este o problemă, terapeutul trebuind să ia în considerare o serie de factori : marimea focarului, locul, numărul focarelor, existenţa metastazelor, dacă focarele se găsesc pe vase, presiunea portală, vârsta/starea pacientului samd.

      Terapia chirurgicală.

      Rezecţia chirurgicală (extirparea tumorii operativ) este principala alternativă când exisă un HCC vindecabil. Ea se poate face laparoscopic sau prin deschidera abdomenului când trebuie extirpat un întreg lob stâng sau drept.

      Condiţia unei astfel de extirpări radicale este să mai rămână în urma ei destul ţesut funcţional.

      Inaintea opereţiei se urmăreşte bilirubina care nu trebuie să fie ridicată iar la cei cu ciroză prin volumetrie dacă după operaţie rămâne mai mult decât jumătate din organ.

      Din cauză răspândirii tumorii şi a cirozei care a distrus deja mult din ficat o astefel de operaţie este posibilă doar la 20% dintre pacienţi.

      O altă măsură chirurgicală este transplantul hepatic, posibil din păcate doar la un număr redus de pacienţi însă având un prognostic de lungă supravieţuire ridicat. Prin transplant se "tratează" atât tumoarea cât şi ciroza.

      Ca principiu pentru un transplant in cazul HCC se urmăres criterile Milan, care spun că: trebuie să existe doar un focar mai mic de 5 cm, sau maxim 3 focare mai mici de 3 cm. Dacă focarele sunt mai multe sau mai mari transplantul nu mai reprezintă o alternativă.

      Pacienţii aflaţi pe lista de transplant la Eurotransplant obţin extra puncte odată cu timpul de aşteptare in sistemul MELD (Model for End-stage Liver Diesase)

      Strategi terapeutice nechirurgicale.

      1. Termoablaţia prin radiofrecvenţă (RTFA)

        Această metodă se foloseşte la focarele singulare nu mai mari de 3-4 cm. Metoda constă din punctarea şi supra incălzirea focarului cu un electrod percutan sub observaţia prin tomografie sau sonografie.

        RTFA nu este întotdeauna posibilă; contraindicaţii sunt:ascita, tumori multiple, atingerea vezicii biliare de către tumoare.

        In prezent se studiază alte metode de ablatie prin ultrasunete, laser, krio, sau Higt Intensity Focus Ultrasound (HIFU)

      2. Chemoembolisarea transarterială (TACE)

        În cazul HCC are loc o hipervascularizare (creşte numărul de arteriole) în ficat prin care tumoarea este irigată bogat cu sânge.

        În TACE prin intermediul unui caterer se depune la nivelul acestor vase în tumoare o substanţă de contras uleioasă (de obicei Lipidol)şi substanţe chemoterapeutice, după care tumoarea este izolată prin intermediul unei substanţe (Gelfoam) astfel încât medicamentele să rămână cât mai mult în tumoare.

        Această metodă nu este curativă (cu scopul de a vindeca) ci paliativă (cu scopul de a prelungi viaţa.

      3. Radioterapia internă selectivă (SIRT)

        Ca principiu este asemănătoare cu metoda de mai sus (TACE) cu diferenţa că în loc de substante chemeoterapeutice se depune în tumoare biluţe radioactive. Se foloseşte rar pentru costurile ridicate şi tehnologia necesară.

      4. Terapia prin radiaţii percutane (SBRT)

        SBRT (Stereotactic Body Radio-Therapie) este o metodă efectivă şi cu efecte secundare reduse. Studi actuala analizează eficienţa la pacienţii cu Hcc înaintată şi comparaţia între această metodă şi TACE.

      5. Terapia medicamentoasă

        Inhibitorul de multinuclează Sorafenib este singura substanţă aprobată îm tratamentul medicamentos al HCC. În studii a aratat o prelungire medie a supravieţuirii de la 7,9 la 10,7 luni. In clinică se foloseşte rar datorită efectelor secundare. Înrăutăţirea funcţiilor hepatice, oboseală, diaree, scădera în greutate, lipsa poftei de mâncare în plus poate conduce la sindromul mână-picor o modificare dureroasă cutanată.

      Prognostic de supravieţuire:
      Transplant, RFTA(tratament curativ)50-70% 5 ani
      TACE, Sorafenib(tratament palietiv)10-40% 3 ani
      Stadiu final:(tratament simptomatic)sub 3 luni

      Traducere după materialul publicat in revista Lebenszeichen/Sonderheft, din decembrie 2015, de Dr.med. Robert Thimme; Dr. med. Michael Schultheiß

    2. Colangiocarcinomul CCC

      Este cancerul canalelor biliare. Este relativ rar şi se întâlneşte mai des la bărbaţii de peste 60 de ani. Factori de risc prezintă pacienţii cu :

      • colangită sclerozantă primară
      • Colitis ulcerosa
      • pietre la fiere
      • cei care vin în contact cu substanţe cancerigene
      • deformaţii ereditare ale canalelor biliare
      • infecţii cu paraziţi

      CCC se răspândeşte repede din canalul biliar dând metastaze în canalele biliare, în ficat şi în ganglionii limfatici din apropiere.

      Diagnostic. Se diagnostichează mai ales în stadii avansate. Primul semn de obicei este icterul; tabloul sanguin: bilirubina, fosfataza alcalină, gamma GT sunt crescute. Diagnosticul se poate pune sonografic şi/sau prin CT, RMN, MRC (colangiografie). Se poate observa îngustarea căilor biliare. Pentru siguranţă este necesară puncţia tumorii.

      Terapia. Depinde de stadiu în care se găseşte tumoarea, dacă sunt metastaze şi dacă poate fi îndepărtată chirurgical. Pentru această decizie este nevoie de un chirurg experimentat într-o clinică de specialitate. Daca nu există metastaze şi tumoarea poate fi extirpată, aceasta se elimină radical şi apoi se recomandă adesea chemoterapie adjuvantă. Uneori se poate face chiar transplant de ficat. Dacă există metastaze sau când nu poate fi extirpată tumoarea, se face chemoterapie paliativă cu Gemcitabine şi Cisplatin.

    3. Hepatoblastomul

      Este cancerul hepatic la copii. Creşte foarte repede şi dă metastaze mai ales în noduli limfatici în plămâni şi creier

      Diagnosticul. Primul lucru observat de părinţi este creşterea circumferinţei abdominale a copilului. Diagnosticul se pune prin sonografie, CT, RMN, iar alfa-feroproteina este crescută în 80-90% dintre cazuri.

      Terapia prin rezecţie chirurgicală si chemoterapie cu citostatice.

    4. Hemaniosarcomul (angiosarcomul sau sarcomul celulelor Kupffer)

      Este o tumoare rară care pleacă de la vasele sanguine. Adesea apare în mai multe locuri deodată şi dă metastaze în ganglioni limfatici, plămân şi oase.

      Diagnostic prin sonografie, CT, RMN şi biopsie.

      Terapia. Rezecţie chirurgicală sau transplant hepatic dacă nu există metastaze. Dacă acestea nu sunt posibile se face terapie paliativă prin chemoterapie cu citostatice şi radioterapie.

    5. Metastazele hepatice

      În ficat vine sânge de la toate organele abdominale, sânge care este filtrat. Ficatul prezintă un fel de plasă celulară în care celulele tumorale se pot "agăţa" foarte uşor, dând metastaze hepatice. Aşa se face că tumorile de stomac, intestin dau foarte des metastaze hepatice.

      Diagnosticul. Ca de obicei prin sonografie, CT, RMN. Prin metode noi se poate face o diferenţiere dacă este vorba de un cancer propiu organului, sau o metastază. În orice caz în stabilirea diagnosticlui se face gastroscopie si/sau colonoscopie. Valorile sanguine dau doar indicii nespecifice că ar exista o tumoare.

      Terapia. Depinde de starea pacientului, de numărul şi mărimea metastazelor, locul unde se gasesc plasate, tumora mamă. Terapia poate fi efectuată prin:

      • Rezecţie operativă
      • Distrugerea tumorii prin căldură (RFA, IRE)
      • Distrugerea prin radioterapie
      • Injectarea de biluţe radioactve în tumoare (SIRT)
      • Injectarea de citostatice în ficat şi închiderea tumorii (chemoembolizare; TACE)
      • Chemeoterapia sistemică cu citostatice

    Traducere după materialul publicat în revista Lebenszeichen/Sonderheft, din decembrie 2015, de Priv.-Doz. Dr.med. Christoph Roderburg; Univ. Prof. Dr. med. Christian Trautwein