În stabilirea diagnosticului de hepatită C se pleacă de obicei de la transaminazele crescute, care pot (dar nu trebuie) indica o hepatită, fără însă să se poată spune despre ce tip de hepatită este vorba.

Pentru diagnosticul de hepatită C sunt necesare alte teste serologice care să confirme această boală.

Sistemul nostru imun încearcă continuu să distrugă virusul prin producerea de anticorpi, lucru foarte greu în hepatita C deoarece acest virus îşi schimbă continuu suprafaţa, făcându-l de nerecunoscut.

Aceşti anticorpi apar de regulă între 2-6 luni de la infestare. Timpul dintre infestare şi apariţia anticorpilor (prin care se poate confirma prezenţa virusului în organism) se numeşte sero-toleranţă şi joacă un rol important în transfuzia de sânge. În acest răstimp virusul poate exista în sânge dar nu poate fi pus în evidenţă. De aceea conservele de sânge nu se dau în folosinţă decât după trecerea acestui interval, când se poate testa donatorul.

Prezenţa anticorpilor nu ne indică însă dacă-i vorba despre o hepatită acută sau una cronică, ci doar faptul că organismul a venit în contact cu virusul. Aceşti anticorpi sunt prezenţi chiar după ani mulţi de la vindecare şi nu dau din păcate imunitate la boală cum se întâmplă în alte boli virale. Testul de punere în evidenţă a anticorpilor se numeşte Testul EIA.

care pune în evidenţă materialul genetic al virusului (ARN HCV). Prin acest test se pune virusul în evidenţă deja la 3-4 săptămâni. Vindecarea sau tratamentul reuşit se demonstrează tot prin acest test. El este necesar şi la noii născuţi în primul an deoarece testul de anticorpi anti HCV poate indica anticorpii primiţi de la mamă şi nu cei propii.

Testul PCR se împarte într-unul calitativ şi unul cantitativ.

Cel calitativ este pentru pacienţii la care nu se prevede o începere a terapiei şi ne arată doar dacă există sau nu viruşii în organism.
Pentru mersul terapiei, al bolii sau decizia de continuare a ei este nevoie de adevăratul număr de viruşi. Aşa numitul test cantitativ (sau viremie). Însă nu este încă clar dacă există o corelaţie între viremie şi afectarea hepatică, dar prin urmărirea viremiei se poate da o prognoză în privinţa succesului terapiei. Viremia este necesară şi pentru stabilirea gradului de contagiozitate (viremie mare ~ contagiozitate mare).

  Genotipizarea

Virusul hepatitei C are până acum 6 genotipuri cunoscute şi mai multe subtipuri. Genotipurile se diferenţiază între ele în anumite locuri ale genomului. Aceste genotipuri sunt răspândite diferit geografic, vezi tabelul. Cel mai răspândit genotip este 1a cca. 60%. Ce influenţă are un anumit genotip asupra evoluţiei bolii, respectiv a răspunsului la terapie, nu se cunoaşte încă cu exactitate.

Fiecare genotip răspunde diferit la tratamentul cu interferon. Se cunoaşte că genotipurile 1a, 1b şi 4 răspund mai puţin bine la terapia clasică. Dintre acestea genotipul 1a este cel mai greu de tratat. În România nu se prea foloseste genotipizarea, în primul rând din motive economice, în al doilea s-a observat că majoritatea românilor au genotipul 1b.

  IL28B

Este un test mai nou din ce în ce mai folosit care indică prognoza individuală în privinţa răspunsului la tratament. IL28B este o substanţă mesager foarte importantă pentru sistemul imun. Prin prisma acestei substanţe pacienţii se împart în 3 grupe: CC, CT, TT. Pacienţii cu genotip CC şi CT au şanse duble de vindecare (vezi tabelul). Cea mai proastă prognoză o au cei din genotipul TT, grupă din care foarte puţini ajung să elimine complet virusul.

Pe glob doar 25% din populaţia afro-americană au genotipul CC (lucru care explica succesul redus în terapia acestei părţi de populaţie), Europenii au 68% , în timp ce Asia de est are acest genotip în proporţie de 90% şi ca atare cel mai bun răspuns la terapie.

  ITPA

Pacienţii care fac terapia cu Interferon şi Ribavirină dezvolta o anemie medicamentoasă (significantă cu o scădere a hemoglobinei cu mai mult de 3g/dl).

Inozintrifosfataza (ITPA) este o enzimă răspunzătoare de formarea inozintrifosfatului (ITP) liferantul de energie în eritrocite. O lipsă a acestei enzime poate face ca anemia să fie mult mai puţin severă.

Funcţie de genotipul ITPA (AA, AC sau CC) activitatea enzimei este diferită, astfel la genotipul AA anemia nu-i aşa severă ca la genotipurile CA şi CC.

Prin acest test se poate cunoaşte care pacienţi vor avea nevoie in timpul tratamentului de trasfuzie de sânge sau de eritropoetină.

În acelaşi timp o anemie precoce "early anemia" este un prognostic favorabi pentru un răspuns viral sustinut SVR (vindecare).

Biopsia hepatică este analiza care a speriat şi sperie în continuare cel mai tare pacienţii bolnavi de hepatită c sau de alte boli hepatice, care necesită această investigaţie. Pe cît de mare este spaima înainte de biopsie, pe atit este de neîntemeiată, procentul de complicaţii fiind sub 1%.

Obligativitatea acestei analize invazive pentru obţinera tratamentului cu interferon, a făcut ca foarte mulţi bolnavi să renunţe la tratament. Între timp această investigaţie a fost înlocuită cu una non-invazivă, Fibroscanul, biopsia hepatică fiind necesară doar în cazul studiilor ştiinţifice şi/sau cînd chiar se doreşte cunoaşterea stadiului real de inflamare, fibrozare, necrozare hepatică.

Biopsia hepatică constă în prelevarea din ficat a unui cilindru de 1,5-2 cm lungime şi cca. 1,2 mm diametru. Prelevarea aceasta durează practic o secundă, se face cu anestezie locală, prozaic vorbind, este o înţepătură între două coaste! Mai neplăcute sînt cele 3 ore care urmează, în care pacientul trebuie să rămînă culcat pe burtă cu zona ficatului pe un săculeţ cu nisip.

Articol apărut în revista Lebenszeichen (scoasă de Organizaţia Deutsche Leberhilfe e.V.)
Nr. 4/11 Pag. 11